Am stat destul de
mult în ultimul timp și am reflectat la cine e subsemnata cu adevărat. Am
descoperit într-adevăr, multe lucruri care m-au făcut să mă gândesc de două ori
înainte de a face un pas următor.
Credeam că pot și
știu să tai răul de la rădăcină însă mi-am dat seama că nu făceam nimic altceva
decât să renunț. Asta am făcut mare parte din viața mea, când dădeam de
greu, mi se părea că depășesc situația, că eram puternică, că nimic nu mă putea
dărâma. Așa era, nimic nu mă putea dărâma pentru că fugeam de rupeam pământul
din calea așa-ziselor pericole. Îmi înfundam durerea undeva într-un abis unde
un Hades propriu avea grijă să nu scoată niciun scâncet, nicio lacrimă. Așa am
trăit, alături de iluzia că sunt tare, luând atâtea palme încât nu mai reușeam să simt nimic. Nimic mai mult decât o amorțeală și
mici furnicături când și când; iar când începeam să simt câte o săgeată într-o
oarecare parte, fugeam până ajungeam la aceeași stare.
Pentru anul ăsta însă,
promit să încerc să trăiesc, să mă bucur, să plâng, să râd, și să fac cu
adevărat ceea ce-mi doresc, indiferent de consecințe. Anul ăsta n-o să mai
renunț la ceea ce vreau doar pentru că așa e moral și ”sănătos”.
Și totuși dacă renunț să renunț, asta înseamnă, în fond, că...renunț?
