E decembrie de vină.

Cineva m-a întrebat de curând, care e cuvântul care mă caracterizează cel mai bine.

Am răspuns: ”puternică”.

 Am luptat așa de mult, să fiu puternică, să rezist curentului, mai ceva ca Ana lui Manole. Nu mi-am dat seama însă, că am dus puterea asta într-o altă extremă.

În lupta mea de a fi puternică, am uitat să-mi permit să greșesc și mai ales să-i permit și copilului din mine să mai ia câte o gura de aer proaspăt. Da. Tot ce am vrut a fost să fiu puternică, să fiu matură, și am ajuns conservatoare.  

Cred că aerul ăsta de munte mă face să gândesc mai limpede. 

Sau poate toate amintirile unui eu pierdut, au început să cadă odată cu fulgii de zăpadă. Sau poate pur și simplu ziua mea a avut gust de libertate. Libertatea de a fi imatur, liberatea de a iubi fără temeri, libertatea de a greși și mai ales plăcerea de a repeta greșeli.

Sau poate e decembrie de vină.

Sau eu.

Sau el. 

Frig.

Mi-e dor de iarnă...

 Mi-e dor să-mi înghețe gândurile și ideile să prindă țurțuri. Să-mi zboare conștiința, să se prăbușească sub greutatea zăpezii și să se spargă în mii de fulgi albiniști care să pălească sub prima licărire a lunii.  Am nevoie de un șoc hipotermic care să-mi răpească și ultima fărâmă de iubire si să o alunge cu o urmă de căldură. 

Vreau să-mi fie atât de frig încât sufletul să-mi pară lavă.

Renunț să renunț.

Am stat destul de mult în ultimul timp și am reflectat la cine e subsemnata cu adevărat. Am descoperit într-adevăr, multe lucruri care m-au făcut să mă gândesc de două ori înainte de a face un pas următor.

Credeam că pot și știu să tai răul de la rădăcină însă mi-am dat seama că nu făceam nimic altceva decât să renunț. Asta am făcut mare parte din viața mea, când dădeam de greu, mi se părea că depășesc situația, că eram puternică, că nimic nu mă putea dărâma. Așa era, nimic nu mă putea dărâma pentru că fugeam de rupeam pământul din calea așa-ziselor pericole. Îmi înfundam durerea undeva într-un abis unde un Hades propriu avea grijă să nu scoată niciun scâncet, nicio lacrimă. Așa am trăit, alături de iluzia că sunt tare, luând atâtea palme încât nu mai reușeam să simt nimic. Nimic mai mult decât o amorțeală și mici furnicături când și când; iar când începeam să simt câte o săgeată într-o oarecare parte, fugeam până ajungeam la aceeași stare.

Pentru anul ăsta însă, promit să încerc să trăiesc, să mă bucur, să plâng, să râd, și să fac cu adevărat ceea ce-mi doresc, indiferent de consecințe. Anul ăsta n-o să mai renunț la ceea ce vreau doar pentru că așa e moral și ”sănătos”.

Și totuși dacă renunț să renunț, asta înseamnă, în fond, că...renunț? 

Propuneri indecente.

Hai să ne prefacem că nu ne cunoaștem și hai să facem jocul ăsta în fiecare zi. Să ne plimbăm pe străzile orașului ca și când nu l-am cunoaște. Să ne rătăcim în visare, să ne rătăcim în iluzii, măcar preț de-o clipă. Hai să ne prefacem că știm să iubim, dar hai să facem asta doar azi, fără să ne gândim la ce vom vrea mâine. Hai să ne rătăcim în iubire și să ne iubim în rătăcire și hai să facem asta pe pavajul rece al inimilor noastre înconjurați de pereții scrijeliți ai sufletului fără să ne pese de găurile din tavan. Cu toate astea, aș vrea să nu ne pierdem esența. Hai să ne aruncăm în viață fără să-i dăm timp să reacționeze. 

Totul sau nimic..

Stau si ascult o muzica care pentru unii nu-si mai are sensul in lumea de azi. Poate ca odata cu acea muzica nu-mi mai gasesc nici eu sensul aici. Sentimentele mele sunt oarecum intr-o lume paralela, o parte ce ma leaga de trecut si o parte ce ma leaga de… nimic. Stii cum e momentul ala cand ajungi acasa si nu te asteapta decat un mare nimic? Daca nu stii e foarte bine, eu insa nu sunt un caz fericit. Ma arunc in munca, ma umplu de activitati si totusi ma simt goala. E o goliciune a sufletului ce imi trezeste un sentiment de pudoare. M-am saturat de promisiuni, de planuri, de oameni care nu fac altceva decat sa distruga si ultimul fragment de incredere. Sunt satula de oameni fara valori, oameni care traiesc ca o frunza si fac parte dintr-un  mare intreg numit turma. M-am plictisit de oameni ce se nasc si mor plini de regrete, plini de ura fata de ei insisi, fata de tot ce ii inconjoara, ura de a nu fi avut curajul sa traiasca. Nu pot spune ca sunt un caz extreme de fericit  pentru ca am trait si eu parte a turmei crezand ca infinitul mi-e limita iar acum cand vad totul fara masti imi dau seama cat am pierdut si cat am de castigat. Stiam ca e momentul sa umplu “nimicul” cu “totul” dar se pare ca pe drumul cel lung parcurs pana aici mi-am pierdut speranta.

Melancolie autumnală

Sunt un suflet călător, de asta sunt perfect sigură, însă e imposibil ca de fiecare dată când părăsesc un loc să nu sufăr. Așa e și acum. Sunt conștientă că mă voi întoarce, mai curând sau mai târziu, însă sufletul meu nu știe decât de un loc numit ”acasă”. Pentru mine, nu e acel loc în care am crescut, nu, acasă e locul în care mă simt întregită, un loc în care mereu am fost fericită. E locul acela unde mirosul de iarnă e o combinație de fum, de miros de lemne proaspăt tăiate, de frig, de brad. Un loc unde abia aștepți să stai lângă sobă și să mănânci plăcinta de dovleac a bunicii din care acum n-a mai rămas decât amintirea gustului. Acasă e locul unde alergam printre copaci, făceam expediții în pădure, călăream, învățam să înot în râul din fața casei, pescuiam, râdeam, răceam. Acasă e locul unde întotdeauna merele culese direct din copacul în care eram urcată, nespălate, erau mereu mai bune decât cele din compot. Acasă e locul unde alergam mereu pe puntea aia fără să-mi fie frică de nimic. Acasă e locul unde ”Păpușoiul” era pe post de ”Bau Bau”.Acasă e locul unde n-aveai nevoie de confort ca să fii fericit. 

 Mi-e dor de copilărie, dar spre fericirea mea știu mereu unde s-o regăsesc. De fiecare dată când m-am întors aici mi-am găsit liniștea pierdută în jungla urbană. Acum știu că liniștea o voi găsi undeva conectată la un cablu, printr-o voce ce se aude dintr-un aparat vechi, o voce ce are un singur nume, dar milioane de speranțe și alte câteva milioane de motive de a trăi. 

Nuditate pură

Într-o țară în care multă lume vorbește de Roșia Montană sau câini vagabonzi, eu am ajuns să fiu puțin mai egoistă pentru că am ceva zile de când mi-am dat seama că greșeam teribil. Știam și înainte că nu fac multe lucruri bine, dar nu mi-am dat seama că am ajuns într-un fel de metastază a eului. Doar că spre deosebire de realitatea crudă, pentru mine încă se mai poate face ceva, mai mult, eu singură pot să fac ceva. Mi-am dat seama că îmi lipsește teribil dragostea, deși încercam să acopăr asta cu un chit prost de genul celor prin care intră frigul și umiditatea. Sufletul meu mi-e umed, trist și plin de găuri negre, care duc spre alte găuri negre, un infinit de tristețe asemeni universului, doar ca Big Bang-ul la mine a acționat ca o implozie și mi-a pus capăt într-un fel chinului. Nu știu voi, dar eu eram sigură că dragostea nu e sensul vieții și mulți nici nu o merităm- și la naiba că a fost unul dintre puținele lucruri la care am avut dreptate! Așa e, dragostea e un premiu pe care îl primim după ce ne-am îndeplinit ceva misiuni, e ca un upgrade dintr-un joc stupid în care niciodată nu ești sigur de final, dar pe care îl repeți, ori de câte ori ai ocazia, în fiecare zi. Tot ceea ce știu până acum e că mi-e frică, că n-am mai jucat nivelul ăsta, că nu știu ce arme voi primi, dar știu că voi juca și voi da tot ce am mai bun acolo pe câmpul de bătălie, îndiferent cât va dura. Armurile nu-mi mai folosesc, vulnerabilitatea e ca o umbră, întotdeauna e cu tine pentru că doar așa știi că ești viu și nu un mort în viață. Așa că viață, dă tot ce ai, pentru că eu sigur asta voi face!