Fericire? cine ar putea spune ca ar fi atins-o vreodata...si totusi avem atatea clipe in care fericirea parca face parte din noi. Suntem proiectati sa suferim dupa amintiri, sa ne plangem dorurile, dar niciodata nu ne-am gandit ca poate undeva acolo, fericirea e o entitate care isi face aparitia in vietile noastre cand se plictiseste de cotidian.

Si uite-asa am inceput sa scriu...intr-o clipa din aia in care toate amintirile revin si te fac sa te simti batrana, desi pentru Dumnezeu am doar 17 ani...dar am intalnit atat de des fericirea incat parca am nevoie de o doza mai mare... aseamenea unui drog. Amintirile rascolesc fericirea...amintirile acelor zile de odinioara, in care dansam fara griji, ne jucam in tarana, si ne suflam mucii in batiste parca trezesc in mine o parte din acea eu..pe care nu stiu cum am uitat-o. Imi trezesc sentimente pe care le vreau inapoi cu totul, dar parca timpul imi e potrivnic.

Te vreau pe tine inapoi vara, iarna, toamna si primavara...da-mi zilele in care eram doar eu. Inapoiaza-mi visele de copil si dezluseste-mi rolul.

Mi-e dor de zilele epuizante de joaca, dupa care adormeam prea devreme si ne trezeam prea tarziu...Mi-e dor de zilele in care iti impleteam parul bunico, mi-e dor de acea parte din viata mea care nu va mai reveni niciodata.

Te iubesc viata!