Dragul meu,
Iti scriu aceste cuvinte, pentru a-mi usura sufletul. Te-am iubit.Te-am urat. Te-am adorat. Am facut toate astea in timp ce am crezut cu ardoare in noi. Acum nu mai stiu cum arata nici soaptele tale, nici visele noastre. As vrea sa nu-mi mai amintesc numele tau, numele care odata m-a facut asa de fericita, numele care il rosteam cu dor. Numele acelei voci pe care o asteptam in fiecare seara sa-mi spuna noapte buna, si sa ma sarute de fiecare data diferit. Ecoul relatiei noastre e fad, insipid, parca nimic nu a mai ramas, decat urme adanci gravate pe linia destinului. Am ajuns la un drum inchis. A trebuit sa ocolesc si sa-mi caut calea pentru ca odata cu tine, m-am pierdut si pe mine. Iti promit iubitule, ca am sa-ti mai scriu cand ma regasesc. Poate ai sa te bucuri, sau poate n-ai sa afli niciodata de scrisoarea asta. Poate am sa revin in orasul amintirilor noastre, si am sa trec prin poarta zugravita de amandoi, poarta prin care am iesit odata plangand, dar pe care iti promit, ca am sa ma intorc doar cu zambetul linistii pe buzele mele. N-o sa-mi mai fie teama de ce mi-ai putea face. N-o sa ma mai doara sunetele inimii mele, n-o sa mai fiu tangibila pentru tine.
PS: Dorul e din ce in ce mai mare. Si de aceea prefer o tigara. E ca un buton de reset, si in acelasi timp ca un scut imaginar.
Cu (inca) respect,
Eu.
