Ceva dulce.

Si totul e in mana unui destin a carui antinomie este evidenta si in acelasi timp imperceptibila insensibilitatii. Un destin insipid dar asa de plin de nuante incat pare ca orbeste. Asa incepe intotdeauna, dar parca uneori ii place sa ne puna pe jar, si sa ne faca sa uitam ca suntem oameni, si uite asa incepem sa lasam totul in voia lui. Ei, si atunci e momentul cand are placuta nebunie sa darame tot ce construisem, indiferent de felul zidului. Un uragan ce matura tot ce are in cale, dar noi, insetati de viata, incepem sa reconstruim iar si iar in speranta ca vom nimeri compozitia intr-o zi. Experimentam incontinuu cu increderea ca undeva, candva, alchimia va fi perfecta, dar nu ne dam seama ca din acel moment totul e incheiat. Nu mai avem ce descoperi, nu mai avem spre ce tinti si la ce visa. Deci in nebunia mea de om, prefer sa intorc de fiecare data celalalt obraz destinului pentru a mai primi inca o palma. Totusi e ceva dulce in durerea asta.