fără sens.

Astăzi m-am trezit cu un sentiment de vinovăție. Mă simt vinovată că nu mă pot bucura pe deplin de tot ceea ce mă înconjoară. Mă uit pe geam, fulgii ăia respiră libertate și eu stau închisă într-o celulă cu un miros pregnant de morfină. Altfel nici nu aș rezista acestui cerc vicios al vieții căruia nu îi găsesc nici o crăpătură pentru a putea ieși. M-aș putea reinventa, ca Iona să tranșez viața și să-mi desenez propriul contur fără să-mi pese de grosimea obrazului altora, dar nu, întotdeauna am crezut că sunt prea bună pentru jocul ăsta mizer și că voi reuși să îl ocolesc fără a mă comporta ca un balaur. Dar oare trebuie să mă comport ca un balaur

 ca să mă salveze prințul? 

Scuze

M-am scuzat tot timpul ăsta nenorocit că nu vreau, că nu pot, că nu trebuie. De ce? Nici eu nu știu..Am căutat scuze dintr-un așa-zis “curaj”, neexistent. Credeam că pot, credeam că o sa meargă așa, dar nu e îndeajuns, niciodată nu este. Al naibii timp rece și amar, îi place să sape în inimile noastre, în conștiință, în orice, de parcă ar ajunge la aur. Da, aur; un aur care la noi nu e galben, sclipitor și scump vândut, ci gri, mat și scump procurat, plin de urmele vechilor greșeli, plin de amărăciune și pulbere de speranțe. Și oricât am vrea noi să îngropăm toată nenorocirea asta într-o cutie a pandorei, adânc în suflete, de fiecare dată timpul reușește să ne scoată la iveală temerile, și uite-așa circuitul ăsta ne adâncește într-o mare de ocazii, și ne ridică de parcă am atârna de o coardă de bungee, cu morbida speranță ca cineva să o taie și să ne ajute să revenim cu picioarele pe pământ, cu orice risc.