M-am scuzat tot timpul ăsta nenorocit că nu vreau, că nu
pot, că nu trebuie. De ce? Nici eu nu știu..Am căutat scuze dintr-un așa-zis
“curaj”, neexistent. Credeam că pot, credeam că o sa meargă așa, dar nu e îndeajuns,
niciodată nu este. Al naibii timp rece
și amar, îi place să sape în inimile noastre, în conștiință, în orice, de parcă
ar ajunge la aur. Da, aur; un aur care la noi nu e galben, sclipitor și scump
vândut, ci gri, mat și scump procurat, plin de urmele vechilor greșeli, plin de
amărăciune și pulbere de speranțe. Și oricât am vrea noi să îngropăm toată
nenorocirea asta într-o cutie a pandorei, adânc în suflete, de fiecare dată
timpul reușește să ne scoată la iveală temerile, și uite-așa circuitul ăsta ne adâncește
într-o mare de ocazii, și ne ridică de parcă am atârna de o coardă de bungee,
cu morbida speranță ca cineva să o taie și să ne ajute să revenim cu picioarele
pe pământ, cu orice risc.
