Urasc momentul ala cand ajung acasa, la tot ce e al meu si
ma simt straina, iar in acelasi timp aici ma regasesc intotdeauna. O antinomie
a sentimentelor care ma indeamna la o reevaluare a lucrurilor care ma fac
fericita. Nu stiu de ce sunt asa egoista si imi pasa doar de lucrurile care imi aduc beneficii, dar nici nu vreau sa ma schimb. Ma gandesc la toate obiectivele pe
care le-am atins, si tintesc si mai sus, si mai sus, dar in goana asta a mea
dupa multumirea de sine am uitat ceea ce ma facea cu adevarat fericita. Am
renuntat sa mai cred in dragoste acum ceva timp, si am crezut ca schimbarea
asta nu va avea decat beneficii, dar incepe sa imi fie teama ca toate calculele
astea sunt gresite, si cred ca solitudinea e cea mai mare frica a mea acum,
desi ma lupt cu fricile de cand am realizat diferenta dintre intuneric si
lumina. Inainte stiam ca intotdeauna va fi cineva acolo cand imi va fi frica,
acum tot ceea ce a ramas e reflexia mea intr-o oglinda agatata pe peretele
destinului. E ciudat cum credeam ca independenta asta imi va adice castiguri,
si am avut dreptate, dar nu am luat in calcul niciodata adevaratele pierderi in
fuga dupa un alter-ego. In aceasta lume, totul vine cu un pret, iar al meu nu
stiu daca sa-l consider usor sau greu. Riscul a fost intotdeauna o parte a jocului, dar jocul asta s-a prelungit mai
mult decat ma asteptam.
