vineri, 27 septembrie 2013

Melancolie autumnală

Sunt un suflet călător, de asta sunt perfect sigură, însă e imposibil ca de fiecare dată când părăsesc un loc să nu sufăr. Așa e și acum. Sunt conștientă că mă voi întoarce, mai curând sau mai târziu, însă sufletul meu nu știe decât de un loc numit ”acasă”. Pentru mine, nu e acel loc în care am crescut, nu, acasă e locul în care mă simt întregită, un loc în care mereu am fost fericită. E locul acela unde mirosul de iarnă e o combinație de fum, de miros de lemne proaspăt tăiate, de frig, de brad. Un loc unde abia aștepți să stai lângă sobă și să mănânci plăcinta de dovleac a bunicii din care acum n-a mai rămas decât amintirea gustului. Acasă e locul unde alergam printre copaci, făceam expediții în pădure, călăream, învățam să înot în râul din fața casei, pescuiam, râdeam, răceam. Acasă e locul unde întotdeauna merele culese direct din copacul în care eram urcată, nespălate, erau mereu mai bune decât cele din compot. Acasă e locul unde alergam mereu pe puntea aia fără să-mi fie frică de nimic. Acasă e locul unde ”Păpușoiul” era pe post de ”Bau Bau”.Acasă e locul unde n-aveai nevoie de confort ca să fii fericit. 
 Mi-e dor de copilărie, dar spre fericirea mea știu mereu unde s-o regăsesc. De fiecare dată când m-am întors aici mi-am găsit liniștea pierdută în jungla urbană. Acum știu că liniștea o voi găsi undeva conectată la un cablu, printr-o voce ce se aude dintr-un aparat vechi, o voce ce are un singur nume, dar milioane de speranțe și alte câteva milioane de motive de a trăi. 

marți, 17 septembrie 2013

Nuditate pură

Într-o țară în care multă lume vorbește de Roșia Montană sau câini vagabonzi, eu am ajuns să fiu puțin mai egoistă pentru că am ceva zile de când mi-am dat seama că greșeam teribil. Știam și înainte că nu fac multe lucruri bine, dar nu mi-am dat seama că am ajuns într-un fel de metastază a eului. Doar că spre deosebire de realitatea crudă, pentru mine încă se mai poate face ceva, mai mult, eu singură pot să fac ceva. Mi-am dat seama că îmi lipsește teribil dragostea, deși încercam să acopăr asta cu un chit prost de genul celor prin care intră frigul și umiditatea. Sufletul meu mi-e umed, trist și plin de găuri negre, care duc spre alte găuri negre, un infinit de tristețe asemeni universului, doar ca Big Bang-ul la mine a acționat ca o implozie și mi-a pus capăt într-un fel chinului. Nu știu voi, dar eu eram sigură că dragostea nu e sensul vieții și mulți nici nu o merităm- și la naiba că a fost unul dintre puținele lucruri la care am avut dreptate! Așa e, dragostea e un premiu pe care îl primim după ce ne-am îndeplinit ceva misiuni, e ca un upgrade dintr-un joc stupid în care niciodată nu ești sigur de final, dar pe care îl repeți, ori de câte ori ai ocazia, în fiecare zi. Tot ceea ce știu până acum e că mi-e frică, că n-am mai jucat nivelul ăsta, că nu știu ce arme voi primi, dar știu că voi juca și voi da tot ce am mai bun acolo pe câmpul de bătălie, îndiferent cât va dura. Armurile nu-mi mai folosesc, vulnerabilitatea e ca o umbră, întotdeauna e cu tine pentru că doar așa știi că ești viu și nu un mort în viață. Așa că viață, dă tot ce ai, pentru că eu sigur asta voi face!