Sunt un suflet
călător, de asta sunt perfect sigură, însă e imposibil ca de fiecare dată când
părăsesc un loc să nu sufăr. Așa e și acum. Sunt conștientă că mă voi întoarce,
mai curând sau mai târziu, însă sufletul meu nu știe decât de un loc numit
”acasă”. Pentru mine, nu e acel loc în care am crescut, nu, acasă e locul în
care mă simt întregită, un loc în care mereu am fost fericită. E locul acela
unde mirosul de iarnă e o combinație de fum, de miros de lemne proaspăt tăiate,
de frig, de brad. Un loc unde abia aștepți să stai lângă sobă și să mănânci
plăcinta de dovleac a bunicii din care acum n-a mai rămas decât amintirea
gustului. Acasă e locul unde alergam printre copaci, făceam expediții în
pădure, călăream, învățam să înot în râul din fața casei, pescuiam, râdeam, răceam.
Acasă e locul unde întotdeauna merele culese direct din copacul în care eram
urcată, nespălate, erau mereu mai bune decât cele din compot. Acasă e locul unde
alergam mereu pe puntea aia fără să-mi fie frică de nimic. Acasă e locul unde ”Păpușoiul”
era pe post de ”Bau Bau”.Acasă e locul unde n-aveai nevoie de confort ca să fii fericit.
Mi-e dor de
copilărie, dar spre fericirea mea știu mereu unde s-o regăsesc. De fiecare dată
când m-am întors aici mi-am găsit liniștea pierdută în jungla urbană. Acum
știu că liniștea o voi găsi undeva conectată la un cablu, printr-o voce ce se
aude dintr-un aparat vechi, o voce ce are un singur nume, dar milioane de
speranțe și alte câteva milioane de motive de a trăi.
