Într-o țară în
care multă lume vorbește de Roșia Montană sau câini vagabonzi, eu am ajuns să
fiu puțin mai egoistă pentru că am ceva zile de când mi-am dat
seama că greșeam teribil. Știam și înainte că nu fac multe lucruri bine, dar nu
mi-am dat seama că am ajuns într-un fel de metastază a eului. Doar că spre
deosebire de realitatea crudă, pentru mine încă se mai poate face ceva, mai
mult, eu singură pot să fac ceva. Mi-am dat seama că îmi lipsește
teribil dragostea, deși încercam să acopăr asta cu un chit prost de genul celor
prin care intră frigul și umiditatea. Sufletul meu mi-e umed, trist și plin de
găuri negre, care duc spre alte găuri negre, un infinit de tristețe asemeni universului, doar ca Big Bang-ul la mine a acționat ca o implozie și mi-a pus
capăt într-un fel chinului. Nu știu voi, dar eu eram sigură că dragostea nu e
sensul vieții și mulți nici nu o merităm- și la naiba că a fost unul dintre puținele lucruri la care am
avut dreptate! Așa e, dragostea e un premiu pe care îl primim după ce
ne-am îndeplinit ceva misiuni, e ca un upgrade dintr-un joc stupid în care
niciodată nu ești sigur de final, dar pe care îl repeți, ori de câte ori ai
ocazia, în fiecare zi. Tot ceea ce știu până acum e că mi-e frică, că n-am mai
jucat nivelul ăsta, că nu știu ce arme voi primi, dar știu că voi juca și voi
da tot ce am mai bun acolo pe câmpul de bătălie, îndiferent cât va dura.
Armurile nu-mi mai folosesc, vulnerabilitatea e ca o umbră, întotdeauna e cu
tine pentru că doar așa știi că ești viu și nu un mort în viață. Așa că viață,
dă tot ce ai, pentru că eu sigur asta voi face!
