Stau si ascult o muzica care pentru unii nu-si mai are
sensul in lumea de azi. Poate ca odata cu acea muzica nu-mi mai gasesc nici eu
sensul aici. Sentimentele mele sunt oarecum intr-o lume paralela, o parte ce ma
leaga de trecut si o parte ce ma leaga de… nimic. Stii cum e momentul ala cand
ajungi acasa si nu te asteapta decat un mare nimic? Daca nu stii e foarte bine,
eu insa nu sunt un caz fericit. Ma arunc in munca, ma umplu de activitati si
totusi ma simt goala. E o goliciune a sufletului ce imi trezeste un sentiment
de pudoare. M-am saturat de promisiuni, de planuri, de oameni care nu fac
altceva decat sa distruga si ultimul fragment de incredere. Sunt satula de
oameni fara valori, oameni care traiesc ca o frunza si fac parte dintr-un mare intreg numit turma. M-am plictisit de oameni ce se nasc si
mor plini de regrete, plini de ura fata de ei insisi, fata de tot ce ii
inconjoara, ura de a nu fi avut curajul sa traiasca. Nu pot spune ca sunt un
caz extreme de fericit pentru ca am
trait si eu parte a turmei crezand ca infinitul mi-e limita iar acum cand vad
totul fara masti imi dau seama cat am pierdut si cat am de castigat. Stiam ca e
momentul sa umplu “nimicul” cu “totul” dar se pare ca pe drumul cel lung
parcurs pana aici mi-am pierdut speranta.
