Ploua..

Ma uit pe geam..totul e deformat..si totusi imaginea ta e clara..esti acolo? Deschid geamul si vantul imi arunca picaturile pe fata, parca ar vrea sa ma mangaie..si totusi picaturile alea sunt atat de reci, incat ma fac sa tresar,dar nu renunta..isi trimite si soaptele inghetate incearcand sa imi explice cum e sensul asta al vietii si mi-a rostit acel nume care m-a facut sa tremur.inchid geamul…iar apar imaginile alea deformate in fata ochilor mei..si totusi incerc sa vad dincolo de aparente..si parca se vede un orizont indepartat...si acel orizont are un singur nume, pe care de altfel, doar eu si vantul il stim !

Cine suntem noi, adolesentii? Hm…poate niste chestii ce traiesc prin prisma unei adunaturi de atomi si particule genetice..poate nu..

Cine ar sti sa ne spuna exact? Cum ma definesc eu? Care e definitia mea, da eu… daca fiecare e diferit, atunci eu ce sunt? O fiinta extraterestra? Ar fi o banuiala, asa s-ar explica multe, dar totusi… nu prea ar fi posibil, dat fiind faptul ca mama s-a nascut in Romania, desi cateodata pare a fi turca, totusi sunt 97% sigura ca e romanca…iar tata, cam la fel, doar se potrivesc…deci? Ce am rezultat a fi eu?

Un amestec de celule moarte care se inmultesc cu fiecare picatura de timp care trece peste varfurile degetelor mele..

Cu fiecare cuvant scris, o secunda moare, si totusi ma simt mai vie ca niciodata…asta inseamna sa fii adolescent, sa traiesti fara a’ti fi frica de timp, sa simti ca zbori chiar si atunci cand dormi si sa tresari cand simti ca te prabusesti, niciodata sa nu ajungi jos, asta e de fapt scopul nostru…

Suntem modelati in asa fel, suferim mult, dar nu ne dam batuti, totul ne afecteaza dar nimic nu e in realitate important pentru noi, iubim si totusi uram pe cei ce ii iubim, ii uram ca au primit dragostea noastra, ca ne-au furat o parte din suflet, suntem fiinte complicate, care totusi isi pierd din farmec odata cu trecerea timpului…

Timpul omoara..sugruma tot ce ii trece prin degetele’i subtiri…ne exfoliaza tot ce avem mai special, mai altfel, si din tot ce suntem noi, fiinte extraterestre cu caracteristici umane, picati din nustiu care nava esuata prin cosmos, terminam a fi normali, a fi seriosi, a avea responsabilitati…

rabdare..

Rabdare…cuvantul asta mi-l repet iar, si iar, si iar..pentru ca asta e tot ce mai pot face..sa am rabdare..chiar daca e greu, si chiar daca simt ca ma sufoc intr-o mare de greseli, si simt ca ele ma rod ca niste pesti pirania si imi lasa rani peste tot..pana la urma a fost calea aleasa de mine..chiar nu pot sa cred, eu m-am aruncat la pirania, si acum tot eu imi strig, tot mie, sa am rabdare sa ma manance incetul cu incetul sa nu cumva sa faca indigestie..Prietena mea imi spune ca sunt masochista, si incep sa cred ca are dreptate.. si atunci trebuie sa marturisesc: da Ana, ai dreptate, si da imi place sa sufar…e ceva neortodox in asta care te atrage fara sa iti dai seama..

Aseara am visat ca te puteam atinge iar..dar era doar un vis.. si deci, de asta am chiulit de la prima ora, ca sa te visez iarasi, pentru ca doar in vis imi esti alaturi, doar in vis ma iubesti, si doar in vis am fost si eu corecta si te-am iubit atat cat meritai.. doar in vis eram atata de fericiti pe cat trebuia..dar m-am trezit si am vazut realitatea intunecoasa din camera.. sub bratele mele era strivit ursul, care odata era in bratele tale..si o lacrima se prelingea peste buzele mele.. m-am ridicat din pat, m-am uitat in oglinda si mi-am spus…RABDARE!...

despre tine..

Rece…atat de rece, de frivol, de nu mai stiu cum sa mai spun, stii cum? Doar cu o privire poti ingheta lucruri, nu, nu lucruri, poti ingheta sentimente. M-ai inghetat intru totul..am devenit la fel de rece si frivola ca si tine, normal, cica am inclinatie spre asa ceva, mai ales daca sunt facuta din coasta ta, nenorocita aia de coasta pentru care imi scoti ochii in fel si chip de fiecare data cand ai ocazia, dar stii ceva? Nu-mi mai pasa, si ce?nu eu ti-am vrut coasta, si nu eu am acceptat-o, intr-un fel sau altul am fost obligata, sa stii…

marturie (partea a 2-a :)) )

Toti imi spun sa ma ridic..dar nu pot, picioarele astea intepenite pur si simplu nu-mi asculta comenzile…si lacrimile imi spala fata( nu ca nu mi-as fi spalat-o de dimineata), de fapt daca ma gandesc mai bine nu, nu imi spala fata, imi spala sufletul, sa ramana pur si la fel de simplu cum a fost iniante de a te cunoaste.. Eu sufar, tu….razi..da frumoasa maniera de a-mi fi alaturi…Simt ca si cum as vrea sa fug din calea lumii, ca si cum toti ar rade, ca si cum toti ar fi ca tine..nu mai incredere, nu pot sa ma incred in el, la fel cum nu ma pot increde in tine…nu mai pot retine pe nimeni..am ajuns sa fiu imuna, imuna la orice incercare de a se apropia cineva de mine, pentru ca eu te vreau pe tine, dar tu..tu o vrei pe ea..

Marturie

Pentru mine e mult..poate prea mult. Stii...m-am si plictisit sa plang pentru tine, fiecare lacrima e o mica amintire clara, poate chiar mai clara decat intamplarea propriu-zisa pentru ca atunci nu judecam…eram orbita, da orbita de tine..Erai ca aroma de care nu ma puteam desparti..probabil si acum esti, dar nu la fel de persistent… Melodia inimii mele a inceput sa fie aceeasi, monotona fara tine, aproape ca mai bate doar ca sa supravietuiesc, sau poate nu, cine stie…toti intreaba unde esti, chiar, si eu ma intreb acelasi lucru..da, tu esti…esti acolo, dar nu pentru mine, esti acolo pentru ea, noua ta inima…. Si cred ca de azi o sa incep sa te urasc, da sigur asta am sa fac, ce mai pot face altceva?

Catre Tine...

Eram doar eu, doar eu si fulgii aia nesuferiti pe care nu’i intereseaza ca se izbesc de fiecare particica a corpului meu..doar eu, fara nicio umbra de a ta, fara niciun sunet al pasilor tai, totul e obscur, nici macar parfumul nu ti-l mai simt..unde esti?

Te strig, dar niciun raspuns, doar ecoul buzelor mele se mai aude in casa noastra, da casa in care am locuit atatia ani, casa care ne-a impartasit fericirea..da..fericirea, deja incep sa rad cand spun cuvantul magic, fericire, ce simplu suna, si defapt ce complicat este, nici nu imi vine sa cred, s-a terminat, si tu pleci si nici macar nu te uiti in urma, ma lasi priponita de aceeasi usa pe care de multe alte ori era lipit un biletel :“ te iubesc , esti ingerul meu”. Ha! Si cat de aproape eram sa te cred, nici nu stii..si totusi, ce s-a intamplat? De ce?

Strig in linistea mortala din dormitorul nostru, te strig pe tine..dar degeaba..raspunsul mi-l dau singura. Orgoliu, da, si inca cum, avem un orgoliu mai mare decat zidul chinezesc si dominatia comunista la un loc, da, stiu, am dreptate…si ma uit la fotografia ta, si nu te mai gasesc, parca e o fantasma..da, probabil asta ai si fost, ai fugit cand s-au complicat putin lucrurile, asta da dovada de cine esti ..dar nu te invinovatesc, probabil si eu as fi facut la fel daca tu erai la fel de complicat ca si mine, dar ce sa fac..asta sunt eu.. si asa voi ramane..

Mereu a ta,

S.