9

Am ajuns la un moment de blocaj psihic. Nu stiu ce sa fac.. Ma simt inchisa intr-o cusca fara aer si fara nicio posibilitate de a vedea afara. Trebuie sa decid ceva pentru mine, si uite la naiba ca nu pot. Pana acum a fost vorba sa fiu tare, ok, am fost, mi-a iesit. Acum e vorba sa fiu rationala, si de aici se strica treaba. Nu reusesc sa-mi gasesc cuvintele si sa scot la suprafata doar ceea ce imi convine..niciodata n-am fost buna la asta, trebuie sa recunoastem. Nu stiu nici sa arat ce trebuie, nici sa comunic ce-ar trebui. Sunt complicata, intortocheata, mai ceva ca un labirint. O matriosca care'si arata doar esenta, cea mai mica papusa, fara sa-i pese daca sufera sau nu. Nu-si foloseste armura pentru ca oamenii nu pot fi cruzi, dupa parerea ei. Dar uite ca eu ii las sa fie, si ma si plang de asta. Etajul noua nu m-a asezat deasupra lumii decat la propriu, ceea ce e inauntru a stagnat la subsol. Nu reusesc sa ma inalt fara tine, deocamdata.

Jocuri morbide

Parca a ramas la fel..te joci, eu accept si mergem mai departe fara sa ne spunem nimic. Ti-ai strans jucariile si ai plecat la vechea ta viata. Ce sa zic, am si eu o viata aici, care include o EU care uraste promisiunile dar care prin antinomia sortii  isi promite ca de maine va fi mai bine.. Si stiu ca viitorul nu e acesta, dar am placerea morbida de a ma agata de trecut. Toul e facut praf, dar eu din praf vreau sa fac lut si sa reconstruiesc ceea ce e ars de mult. Nu se poate, si in orice caz, nu se poate asa. Trebuie sa merg mai departe. Am facut o greseala grava care a sters cu buretele 9 luni din viata. Gata, trebuie sa incetez sa fiu masochista, trebuie sa ma iubesc mai mult, sa ma iubesc si pe mine atat de mult , sau chiar jumatate din cat te iubesc pe tine ca sa pot sa fiu bine.  

Cum m-ai facut sa cred.

Chiar daca am descoperit viata prin prisma ochilor tai de un caprui profund, imi dau seama ca am vazut o minciuna. Lumea nu e cruda cum imi spuneai. E pur si simplu mincinoasa, la fel ca tine. Minciuna e ceva ce-ti inconjoara existenta, minti prin toti porii pielii tale. Imbraci totul intr-o aura perfecta, cu un parfum atat de ametitor, si abia dupa ce ies de sub vraja porilor pielii tale, imi dau seama ca pur si simplu esti identic. Nu te-ai schibmat cu nimic, aceleasi minciuni, aceleasi gesturi, nimic, dar absolut nimic nu e diferit, desi pentru mine totul e altfel. Nu mai sunt una dintre „cuceririle” tale.

Semnat: EU, fosta, cea pe care ai inselat-o cu toate zdrentele posibile.

(Fosta care totusi iti multumeste ca prin tine a cunoscut raul, si ca ai facut in asa fel sa il cunoasca mai devreme, si nu prea tarziu.)

Intotdeauna va fi cineva care sa spuna nu, atunci cand eu strig cu tarie da. In acea clipa trebuie sa-mi amintesc ca traiesc, ca exist, si trebuie sa lupt pentru ceea ce sunt. Daca maine va fi un nou astazi, ramane de vazut. Totul exista doar prin prisma mea, si nimeni nu va vedea soarele din acelasi unghi ca mine. Poate maine vei conta si tu, sau poate chiar nu vei mai exista. Tot ce stiu e ca am nevoie de soare, de o zi de 13, si de un tren care sa ma duca spre necunoscut, altceva mi-ar fi in plus.

Asa DA!

Astazi am primit cea mai buna lectie de viata de pana acum. O lectie care implica speranta, credinta si dragoste. Povestea voastra m-a facut sa ma gandesc mai mult cu privire la cine sunt eu. O asemenea forta si putere nu cred ca am sa mai intalnesc vreodata. Astazi pentru mine ai renascut, si eu am reinviat odata cu tine. Mi-am regandit caracterul si pasii pe care ii voi urma. Niciodata n-o sa ma las invinsa de nimic, pentru ca asa m-ai invatat tu de multe ori. Si mi-ai spus ca te vei intoarce si uite ca asa ai sa faci. Defapt mi-e rusine ca poate, am avut o clipa in care m-am gandit ca n-ai mai fi.

349.

E ca si cum toate usile ascunse si-ar fi dezgolit adevarurile acum si aici. E ca si cand totul mi-e asa cum stiam si chiar vad ca niciodata nu e prea tarziu pentru nimic. Acea magie a unui suflu de vara, si primul zambet al primei raze de soare m-a trezit din convalescenta. Acum totul e prefect, atat de perfect incat nici nu mi-am dat seama.. de fapt nu cunosteam cu adevarat sensul perfectiunii, dar dezgropandu-l am inceput sa cunosc oamenii, si sa simt pana si amarul din miere. Asa mi-am dat seama ca reteta pentru fericire era doar la 349 kilometri departare.

Ceva dulce.

Si totul e in mana unui destin a carui antinomie este evidenta si in acelasi timp imperceptibila insensibilitatii. Un destin insipid dar asa de plin de nuante incat pare ca orbeste. Asa incepe intotdeauna, dar parca uneori ii place sa ne puna pe jar, si sa ne faca sa uitam ca suntem oameni, si uite asa incepem sa lasam totul in voia lui. Ei, si atunci e momentul cand are placuta nebunie sa darame tot ce construisem, indiferent de felul zidului. Un uragan ce matura tot ce are in cale, dar noi, insetati de viata, incepem sa reconstruim iar si iar in speranta ca vom nimeri compozitia intr-o zi. Experimentam incontinuu cu increderea ca undeva, candva, alchimia va fi perfecta, dar nu ne dam seama ca din acel moment totul e incheiat. Nu mai avem ce descoperi, nu mai avem spre ce tinti si la ce visa. Deci in nebunia mea de om, prefer sa intorc de fiecare data celalalt obraz destinului pentru a mai primi inca o palma. Totusi e ceva dulce in durerea asta.

Cred ca pana la urma am inceput si eu sa simt caldura soarelui. M-am trezit din amorteala si am dat frau liber sangelui sa-mi inunde venele. E prea frumos pentru complicatii, si culorile sunt prea vii pentru pete. Daca e bine sau nu, nu-mi dau seama. E prea mare riscul de a ma gandi la detalii, dar oricum riscul a fost intotdeauna pe placul meu. .Oricum niciodata nu va mai fi ca acel niciodata, si intotdeauna va fi ceva diferit, pentru ca asa e cursul vietii.. de fapt mai nou, in viata mea exista viata!

Si mi-am reamintit ca viata este un drum neincetat. De aceea in fiecare dimineata iau acelasi tren, care ma duce spre aceleasi destinatii, din pacate. Astept momentul in care sa pot pleca. Sa-mi continui marea mea calatorie in alta parte. Vreau sa vad soarele din toate colturile lumii, vreau sa imi zambeasca luna in fiecare noapte dintr-o alta parte.

Over.

In sfarsit mi-am gasit pacea. Acum DA, iti pot spune ADIO. Niciodata nu m-am simtit mai bine, si sper doar ca asta nu e maximum de fericire pe care sunt capabila sa o eman. M-am regasit in lucruri simple, dar care ma fac cu adevarat fericita. O simpla floare m-a facut sa zambesc. Nu am nevoie de complicatii. Sunt o egoista, o insensibila, o nenorocita. Nu'i nimic, nu-mi pasa. Asa e bine deocamdata, lumea nu merita un tratament special. Odata cu acel rasarit, am inceput o noua perioada, niciodata nu am sa mai dau inapoi, niciodata nu am sa-mi mai calc pe suflet, niciodata nu am sa mai fac ceea ce nu vreau doar pentru ca "asa trebuie". Mi-am urmat visele, si pana acum am avut doar satisfactii. De dragoste n-am nevoie, am ciocolata.

Asa cum eram, te-am iubit. Ceea ce nu se poate spune despre tine. Am un million de intrebari, ale caror raspunsuri probabil nu le voi afla niciodata. De ce?de ce eu? De ce asa? De ce atunci si nu niciodata?! Se pare ca a fost mana destinului ca niciodata sa nu putem fi fericiti, sau poate au fost greselile noastre? Sau poate niciouna dintre astea, poate asa ai vrut sa fie. Probabil niciodata nu va fi bine, sau poate ca acum mi-e bine si sunt prea oarba ca sa vad. Totusi eu sper intr-un soare mai cald pentru mine. Pentru ca acum am ramas doar eu. Eu si umbra ta.

Multumesc.

Îți mulțumesc în primul rând pentru ca esti întotdeauna aici, și pentru că oricând am nevoie, mă iei în brațe si îmi spui un sincer „te iubesc” și asta conteaza mai mult decât orice pentru mine.

Multumesc!

Cuvinte din suflet.

Satula de promisiuni desarte, si la fel de pline de praf ca si sufletul tau. Pe zi ce trece parca mi se deschid ochii si mai larg decat de obicei, si vad lumea din nou in multi-D. Pana acum eram doi, eu si cu tine, si nimic nu se contura pe langa. Acum vad ca exista atatea lucruri frumoase care ma asteapta si care ma iubesc, cu sau fara sa-mi spuna. Acum nu mai am motive sa fiu trista. Trebuie sa incetez o data pentru totdeauna sa fiu masochista si sa ma gandesc la mine. Mi-e mila de inima mea, cel putin ar trebui sa-mi fie. Nici nu stiu cum mai bate dupa atatea hopuri, cred ca are o vointa extrema…si cred…da..inca mai cred…cred ca ar trebui sa ii impartasesc vointa. DA. De astazi incepand am sa fiu bine. [ce prostii mai spui!, n-ai putut sa fii bine 3 ani la rand si ai sa fii acum?---Uite da!Sunt, nu am fost, dar voi fi bine.Pot, vreau sa pot, trebuie sa pot.Este absolute necesar sa pot. Mai necesar ca apa si ca aerul.] Si sper sa reusesc. Eu iti tin pumnii, si sper sa-ti faci un bine.

Semnat eu, (acea parte pe care mereu ai ignorant-o, si acum spera sa n-o mai faci)

catre tine.

Dragul meu,

Iti scriu aceste cuvinte, pentru a-mi usura sufletul. Te-am iubit.Te-am urat. Te-am adorat. Am facut toate astea in timp ce am crezut cu ardoare in noi. Acum nu mai stiu cum arata nici soaptele tale, nici visele noastre. As vrea sa nu-mi mai amintesc numele tau, numele care odata m-a facut asa de fericita, numele care il rosteam cu dor. Numele acelei voci pe care o asteptam in fiecare seara sa-mi spuna noapte buna, si sa ma sarute de fiecare data diferit. Ecoul relatiei noastre e fad, insipid, parca nimic nu a mai ramas, decat urme adanci gravate pe linia destinului. Am ajuns la un drum inchis. A trebuit sa ocolesc si sa-mi caut calea pentru ca odata cu tine, m-am pierdut si pe mine. Iti promit iubitule, ca am sa-ti mai scriu cand ma regasesc. Poate ai sa te bucuri, sau poate n-ai sa afli niciodata de scrisoarea asta. Poate am sa revin in orasul amintirilor noastre, si am sa trec prin poarta zugravita de amandoi, poarta prin care am iesit odata plangand, dar pe care iti promit, ca am sa ma intorc doar cu zambetul linistii pe buzele mele. N-o sa-mi mai fie teama de ce mi-ai putea face. N-o sa ma mai doara sunetele inimii mele, n-o sa mai fiu tangibila pentru tine.

PS: Dorul e din ce in ce mai mare. Si de aceea prefer o tigara. E ca un buton de reset, si in acelasi timp ca un scut imaginar.

Cu (inca) respect,

Eu.

Ganduri.

Deja nu mai suntem copii…nu ne mai distram cu vorbe goale care dor, acum trebuie sa luam in piept seriozitatea faptelor noastre, viata nu mai este o joaca, sufletul nu mai e din plastilina, si nici nu se poate folosi Vanish. Ranile se adancesc pe zi ce trece, iar tu nu te mai opresti din placerea-ti de a mi le aminti. Esti crud, rece si nebun. Ai fost nebunia mea, dar de ajuns. Acum sunt eu si cu nebunia mea intr-o compozitie chimica imperfecta, dar suficienta pentru mine insumi. De altii n-am nevoie, ii am pe ai mei si imi ajunge. Noutatea nu e punctul meu forte acum.

What if ?

Sunetul unui pas, stins între pereţii coridorului ce duce la iubire. Păcat ca la fiecare pas te împiedici si cazi. Trebuie sa înveţi sa mergi mai departe chiar dacă asta înseamnă sa te târâi și sa te agăţi de fiecare piatra reliefată din pavaj. Iubirea e chiar acolo în fata ta te asteaptă cu braţele deschise, iar tu, muritor, esti prea slab sa ajungi la ea. Ai putea pasi pe nori din prima clipa când o zăresti, dar nu, totul trebuie sa fie complicat, trebuie sa suferim întâi pentru a fi fericiţi, pentru a avea putere sa zâmbim. Trebuie sa suferim ca sa putem cunoaşte întradevăr fericirea, ca să-i simţim gustul dulce și aromat.