Hipnoză de toamnă

E-o linişte plătită-atât de scump
Şi e o pace de sorginte sfântă
De se aude tăinuit cum cântă
Mătasea în ştiuleţii de porumb.

Colinele se-ntunecă de cai,
Amărăciunea toamnei reînvie
Şi cade sufletul din ciocârlie
Pecetluind ţâţânile din rai.

Dinspre poteci de purpură subţire
Se cântă imnul nunţilor de cerbi,
Cerboaice senzuale fată-n ierbi
Şi reîncep legende să respire.

Orfeu, curând, va fi răpit de sterpi
Şi-nchis într-un azil de patru lire.

Adrian Păunescu

Lumea in culori de toamna.

Astazi m-am trezit cu un galben clar ce-mi lumina fata. Zambetul mi-a aparut instantaneu cand ti-am vazut chipul. Cu un “buna dimineata” soptit la ureche si dulcele tau sarut am invatat sa vad viata diferit. Ma ametesti la fiecare firimitura de vorba pe care mi-o adresezi. Cu un simpu “te iubesc”, imi intorci lumea cu susu’n jos. Ma joci ca pe o marioneta….dar ce sa fac? Incerc sa uit, sa iert si sa te iubesc, dar daca n’o sa pot? Daca o sa intervina iar “soarta” nenorocita si iar imi vor fi spulberate visele… Culorile nu sunt de ajuns, avem nevoie de caldura…de caldura iubirii pe care am fi putut-o emana prin toti porii pielii.. Dar oare meritam sa ne pictam idila in culori de toamna?

Senzatii tari.

Ma simt batrana, uscata de puteri, supta de realitate si impinsa catre o lume plina de dezastre. Trecerea ireversibila a timpului isi lasa amprenta si peste sufletul meu, ca in alfabetul Braille, se simte, dar nu se vede. Trece azi, si maine vine…fara nicio surpriza in fata, fara niciun fel de vis, nici macar o particica de lumina. Totul e in ceata..Tu te-ai transformat intr’un balaur care imi mananca inima, si care ma face sa sufar mai mult pe zi ce trece. Dar unde e printul? Acel EL mereu asteptat, acel el pe care oricine si l-ar dori, oare apare prea tarziu? Deja mi-ai devorat sentimentele? Sau inca mai e vreo speranta sa fiu salvata? Regaseste-ma viata! Reda-mi libertatea si puterea de a iubi din nou. Salveaza-mi aripile, nu le topi.

Si uite ca da!

Astazi am avut parte de un nou inceput.

Uite ca ce am avut nevoie, am primit, si inca triplu. Lumea e a mea si viata imi zambeste in fiecare dimineata, cu un singur chip. Totul e diferit acum, iar culorile parca se simt mai puternice ca niciodata. Ma orbeste pana si soarele care apune, pentru ca stiu ca maine am sa am motiv sa ma trezesc, sa il vad rasarind. Traiesc pentru mine, si toti cei care ma iubesc, dar si pentru tine, viata. Nimic nu mai e la fel.

Iti multumesc, soarta.

PS: Nu mi’e dor de amintiri!

Vis spulberat?

Trec zilele de parca ar zbura cu turbo jet’ul, si tu nu mai apari. Stau la acelasi colt de strada, la aceleasi ore in aceleasi zile de vineri si te astept, dar tu nu apari. Incerc sa te gasesc printre mii de fete zambitoare, dar niciuna nu e a ta…oare ti-a pierit zambetul? Sau e doar impresia unei melancolii autumnale ce s-a impregnat in pielea mea, acum mai alba ca deobicei?.. M-am albit de asteptare, de dor de viata. Mi se sfarseste aerul curat, si incep sa il refolosesc pe acelasi, si asta doar pentru ca sa stau aici si sa te asept. Oare ai devenit un vis spulberat?

Nu-mi fura zambetul, inima nici sufletul. Tu esti si vei ramane aceeasi inima pe care o voi iubi, acelasi chip pe care’l voi privi, aceleasi buze pe care le voi saruta. Nici vantul nu va arunca cu pietre in noi, ne iubeste prea mult. Nici gerul nu ne va atinge, ci ne va lua in bratele’i moi pentru a ne feri iubirea de inghet. Aceeasi viata, acelasi tu, ce mi-as mai putea dori mai mult?

Astazi a fost diferit, iar maine va fi diferit de azi, dar pana cand? Pana cand vei continua sa fii persoana pe care o iubesc, si pana cand vei pastra aceeasi "aparenta" de om indragostit? Poate pentru totdeauna? Poate pana maine? Sau poate pana ieri, si eu am fost prea oarba ca sa vad, sa simt si sa accept. Si totusi traim intr-o lume a sentimentelor neutre, lume in care noi suntem nevoiti sa inventam iubirea, si sa ne’o croim dupa bunul plac, deci chiar s’ar putea sa ma iubesti, dar in felul tau, mai neortodox.

Fericire? cine ar putea spune ca ar fi atins-o vreodata...si totusi avem atatea clipe in care fericirea parca face parte din noi. Suntem proiectati sa suferim dupa amintiri, sa ne plangem dorurile, dar niciodata nu ne-am gandit ca poate undeva acolo, fericirea e o entitate care isi face aparitia in vietile noastre cand se plictiseste de cotidian.

Si uite-asa am inceput sa scriu...intr-o clipa din aia in care toate amintirile revin si te fac sa te simti batrana, desi pentru Dumnezeu am doar 17 ani...dar am intalnit atat de des fericirea incat parca am nevoie de o doza mai mare... aseamenea unui drog. Amintirile rascolesc fericirea...amintirile acelor zile de odinioara, in care dansam fara griji, ne jucam in tarana, si ne suflam mucii in batiste parca trezesc in mine o parte din acea eu..pe care nu stiu cum am uitat-o. Imi trezesc sentimente pe care le vreau inapoi cu totul, dar parca timpul imi e potrivnic.

Te vreau pe tine inapoi vara, iarna, toamna si primavara...da-mi zilele in care eram doar eu. Inapoiaza-mi visele de copil si dezluseste-mi rolul.

Mi-e dor de zilele epuizante de joaca, dupa care adormeam prea devreme si ne trezeam prea tarziu...Mi-e dor de zilele in care iti impleteam parul bunico, mi-e dor de acea parte din viata mea care nu va mai reveni niciodata.

Te iubesc viata!

Intr’o lume in care nu mai dai doi bani pe sentimente, o lume in care placerea se cumpara la doi lei si 15 bani, ne gasim noi, sa iubim, sa credem, sa speram. Traim totusi cu speranta ca undeva acolo iubirea domneste, acolo undeva e lumea noastra..dar pana cand?

Fir-ai tu sa fii!

Din moment in moment intunericul se lasa peste camera ei. Totul se cufunda intr-un negru pur, fara pete. Luna isi mai arunca cateodata razele parca ar fi vrut s-o palmuiasca. Se trezi dintr-o data din visare :”esti o proasta” isi spuse, “cea mai mare proasta pe care am putut sa o intalnesc, cum ai putut face una ca asta? Cum te-ai putut gandi la asa ceva?”….dar intrebarile ei ramasesera fara raspuns, caci in secunda urmatoare cazu intr-o profunda visare. Pana si soarta ii era indaratnica, si visul il prezenta pe cel care nu trebuia. Dupa o noapte plina de cosmaruri superbe alaturi de acel EL, se trezi furioasa pe ea insasi… Si isi aminti acea carte citita, si acel citat care parca i se potrivea de minune…Era ca si fetita cu chibrituri, doar ca, in cazut ei, nimic nu o mai incalzea…era goala..supta de sentimente, si slabita de forte.

O bulimie a sufletului care nu ii accepta nici cea mai mica urma de fericire pe dinauntru. Vomita si cea mai mica particula de zambet, nu pastra inauntru decat amaraciune, desi aparenta o prezenta ca o “Regina a feircirii”.. Acest gand o dusese la un altul…si isi repeta ca o mustrare pentru sine ” orice'as numi, vocea mea te numeste pe tine, cea nepereche.” Fir-ai tu sa fii!

noi.

Ca la o adiere de vant, ne-am invartit la 90 de grade ca si cocosul de pe casa bunicii...Tu la ea, eu la mine. Ceea ce ne mai uneste este un singur sentiment. Ura sau iubire, nu sunt sigura. Ai venit ca un nor, si ai plecat ca o furtuna. Gandurile ti le-ai rasturnat desupra mea, m-ai sufocat, totusi n-am murit. Sunt aici, chiar daca nu ma mirosi, exist, chiar daca nu ma vezi, te iubesc chiar daca tu nu simti.

Scrisoare catre Fericire.

Aceeasi poveste veche, poate doar actorii putin schimbati. Viata mea in 4 acte si 5 scene. Dar fiecare din ele si-a lasat amprenta profund, fiecare a lasat cicatrici, unele mai adanci..altele mai putin…
Si uite asa ai aparut tu. Stii...ca luminita aia nenorocita de la capatul tunelului. Esti acolo, simt ca te ajung, dar de fiecare data cand mai am o lungime de atom sa te ating, dau peste vreun ciot si cad, si iar te pierd, ma prabusesc in alta lume, dar nu incetez sa te regasesc.
Ca la un joc de noroc, tu ai tot timpul asul din maneca, totul se invarte in jurul tau si doar tu stii cum sa ma faci sa uit de tot si sa cred in vise…

Jurnalul unui suflet.

Sambata, 27 decembrie 2008
Draga jurnalule,

Astazi m-am hotarat sa renasc. Am decis sa imi iau viata in dinti si sa incep o alta poveste. Si uite ca Zeii sunt de accord cu mine. M-am hotarat sa ma plimb. Era asa de frumos afara, in plus era si sambata, si mai era si ziua mea. Asa ca am facut tot posibilul sa ies macar pentru o ora. Ma plimbam prin linistea fulgilor de nea care imi cantau “la multi ani”. Nu stiam in ce parte sa o iau asa ca am inchis ochii si am lasat destinul sa aleaga pentru mine. Exact ca la ruleta ruseasca ,am luat-o spre necunoscut. Am ajuns in fata restaurantului meu preferat, dar spre uimirea mea l-am ocolit. Ma luase un tremur vag, probabil eram prea subtire imbracata, chiar incepusem sa cred ca a fost o idee rea sa ies. Atunci am ajuns in fata fantanii superbe in care obisnuiam sa aruncam monede si sa ne punem cate o dorinta. Am scotocit buzunarele pana am gasit o moneda si fara sa ma mai opresc am aruncat-o si mi-am zis in gand : “Maine vreau sa mor!” Am plecat de acolo fara sa ma mai uit in urma. Lacrimile mi se scurgeau pe obraz si inca nu realizam ce am facut. Am ajuns acasa, m-am asezat in folotiu cu o cana de ciocolata calda in mana, si am atipit. M-am trezit cu inima batandu-mi mai tare ca deobicei, cu cana rasturnata peste ziarul pe al carui prima pagina era scris : “ Astazi, 28 decembrie 2008, faimoasa noastra actrita, Oana Petrescu ne-a parasit pentru o viata mult mai buna. Nu stim ce s-a intamplat, nimeni nu stie. Irina Ilie (prietena cea mai buna a Oanei) declara: “Nu stiu ce s-a intamplat, sunt absolut uluita. Este un soc enorm pentru mine, atat cat si pentru familia si restul prietenilor ei. Era prietena mea de suflet, am iubit-o, o iubesc si o voi iubi intotdeauna. Sper ca acolo unde e acum, sa fie un loc mai bun”…”.
Simteam cum mi se taie picioarele, era vorba de mine, dar cum? Eu sunt aici. M-am ridicat si m-am dus la oglinda, dar in oglinda a rasarit reflexia Irinei, m-am intors sa o iau in brate si sa ii strig cat de mult ma bucura ca e aici, dar nu m-am facut simtita, nu eram aici, si totusi? Ce era cu tot ce simteam, ce era cu corpul meu inca existent? Ce se intamplase? Atunci mi-am amintit de dorinta. Murisem. Si totusi, mortii au o inima?

Dor.

Mi-e dor de tine,
mi-e dor de pod
mi-e dor de vagon
mi-e dor de sticla aia nenorocita de vin
mi-e dor de noptile in care stateam pana la 4 si radeam pe mess
mi-e dor de serile prea lungi in care te suna bunica-ta sa vii acasa
mi-e dor de acel revelion
mi-e dor de acea zi cu “mercedesu”
mi-e dor de acele zile cu milioane de poze
mi-e dor de acele partide de tenis
mi-e dor sa stam pe acoperis, sa bem fanta de portocale si sa barfim
mi-e dor de telefonul ala al tau la care nu puteai vorbi decat cu casti
mi-e dor de zilele in care probam milioane de haine
mi-e dor de ziua cand era sa darami magazinul
mi-e dor de moara dracilor
mi-e dor de drumetiile noastre prin toti boschetii
mi-e dor de ziua in care i-ai zis acelui caine “măta-i mâță”
mi-e dor de zilele in care mergeam prin cimitir
mi-e dor de zilele cand mergeam deasupra cimitirului, si treceam prin gardul de sarma ghimpata si ne urcam in casa de veghe
mi-e dor de acea zi cand tu ai furat foc de la bunicul lui edi (odihneasca-se in pace)
mi-e dor de toate aceste momente, si multe altele care au mai fost sau vor mai fi
MI-E DOR DE AGNES!
>:D<

ieri.azi.maine.

Astazi sunt eu, ieri erai si tu, poate maine va fi altcineva. Totul se intampla fara ca eu sa vreau, fara ca eu sa fac ceva. Mi se taie respiratia numai cand ma gandesc ca acel “tu” ar putea veni intr-o “maine” sa imi zica “poimaine te vreau”. Si uite asa ajung ca “raspoimaine” sa sufar din nou, din cauza altui EL.

Motive

20 motive pentru a trai!

Pentru ca trebuie

pentru ca vreau

pentru ca am nevoie

pentru ca am prieteni

pentru ca sunt iubita

pentru ca iubesc viata

pentru ca vreau sa iubesc

pentru ca vreau sa fiu fericita

pentru ca vreau sa zambesc

pentru ca vreau sa merg la facultate

pentru ca vreau sa ascult muzica

pentru ca vreau sa dansez

pentru ca vreau sa vad filme

pentru ca vreau sa merg in Egipt

pentru ca am nevoie de o cafea sa imi incep dimineata

pentru ca ador diminetile

pentru ca vreau sa merg la mare

pentru ca vreau sa vad rasaritul alaturi de acel EL

pentru ca niciodata nu e prea tarziu!

pentru ca sunt alte milioane de motive pentru a trai!

te iubesc?!

Te iubesc….aceste doua cuvinte rasuna in linistea picurilor de apa care se preling din dus…

Te iubesc…da..stii, dar degeaba, oricum nu ma crezi…picurii imi sustin cauza, desi sunt nedumeriti de lacrimile mele care le fac concurenta..

Stau singura intr-un colt si ma gandesc la tine…..stau! SINGURA…da, singura pentru ca tu ai plecat mai departe, pentru ca eu nu eram ce tu iti doreai, desi eu, tot te iubesc zic fara sa ma gandesc la nimic….spun cuvintele astea incontinuu fara ca cineva sa ma asculte…poate doar conducta de apa plange si ea pentru mine, si imi dau seama prin vuietul asurzitor pe care il face….

Nu mai am ce face…nu mai am ce zice…atatea ti-au fost cuvintele : “te parasesc!” fara nicio explicatie, fara niciun regret…chiar daca ultimul meu cuvant a fost: “nu!..”

Ploua..

Ma uit pe geam..totul e deformat..si totusi imaginea ta e clara..esti acolo? Deschid geamul si vantul imi arunca picaturile pe fata, parca ar vrea sa ma mangaie..si totusi picaturile alea sunt atat de reci, incat ma fac sa tresar,dar nu renunta..isi trimite si soaptele inghetate incearcand sa imi explice cum e sensul asta al vietii si mi-a rostit acel nume care m-a facut sa tremur.inchid geamul…iar apar imaginile alea deformate in fata ochilor mei..si totusi incerc sa vad dincolo de aparente..si parca se vede un orizont indepartat...si acel orizont are un singur nume, pe care de altfel, doar eu si vantul il stim !

Cine suntem noi, adolesentii? Hm…poate niste chestii ce traiesc prin prisma unei adunaturi de atomi si particule genetice..poate nu..

Cine ar sti sa ne spuna exact? Cum ma definesc eu? Care e definitia mea, da eu… daca fiecare e diferit, atunci eu ce sunt? O fiinta extraterestra? Ar fi o banuiala, asa s-ar explica multe, dar totusi… nu prea ar fi posibil, dat fiind faptul ca mama s-a nascut in Romania, desi cateodata pare a fi turca, totusi sunt 97% sigura ca e romanca…iar tata, cam la fel, doar se potrivesc…deci? Ce am rezultat a fi eu?

Un amestec de celule moarte care se inmultesc cu fiecare picatura de timp care trece peste varfurile degetelor mele..

Cu fiecare cuvant scris, o secunda moare, si totusi ma simt mai vie ca niciodata…asta inseamna sa fii adolescent, sa traiesti fara a’ti fi frica de timp, sa simti ca zbori chiar si atunci cand dormi si sa tresari cand simti ca te prabusesti, niciodata sa nu ajungi jos, asta e de fapt scopul nostru…

Suntem modelati in asa fel, suferim mult, dar nu ne dam batuti, totul ne afecteaza dar nimic nu e in realitate important pentru noi, iubim si totusi uram pe cei ce ii iubim, ii uram ca au primit dragostea noastra, ca ne-au furat o parte din suflet, suntem fiinte complicate, care totusi isi pierd din farmec odata cu trecerea timpului…

Timpul omoara..sugruma tot ce ii trece prin degetele’i subtiri…ne exfoliaza tot ce avem mai special, mai altfel, si din tot ce suntem noi, fiinte extraterestre cu caracteristici umane, picati din nustiu care nava esuata prin cosmos, terminam a fi normali, a fi seriosi, a avea responsabilitati…

rabdare..

Rabdare…cuvantul asta mi-l repet iar, si iar, si iar..pentru ca asta e tot ce mai pot face..sa am rabdare..chiar daca e greu, si chiar daca simt ca ma sufoc intr-o mare de greseli, si simt ca ele ma rod ca niste pesti pirania si imi lasa rani peste tot..pana la urma a fost calea aleasa de mine..chiar nu pot sa cred, eu m-am aruncat la pirania, si acum tot eu imi strig, tot mie, sa am rabdare sa ma manance incetul cu incetul sa nu cumva sa faca indigestie..Prietena mea imi spune ca sunt masochista, si incep sa cred ca are dreptate.. si atunci trebuie sa marturisesc: da Ana, ai dreptate, si da imi place sa sufar…e ceva neortodox in asta care te atrage fara sa iti dai seama..

Aseara am visat ca te puteam atinge iar..dar era doar un vis.. si deci, de asta am chiulit de la prima ora, ca sa te visez iarasi, pentru ca doar in vis imi esti alaturi, doar in vis ma iubesti, si doar in vis am fost si eu corecta si te-am iubit atat cat meritai.. doar in vis eram atata de fericiti pe cat trebuia..dar m-am trezit si am vazut realitatea intunecoasa din camera.. sub bratele mele era strivit ursul, care odata era in bratele tale..si o lacrima se prelingea peste buzele mele.. m-am ridicat din pat, m-am uitat in oglinda si mi-am spus…RABDARE!...

despre tine..

Rece…atat de rece, de frivol, de nu mai stiu cum sa mai spun, stii cum? Doar cu o privire poti ingheta lucruri, nu, nu lucruri, poti ingheta sentimente. M-ai inghetat intru totul..am devenit la fel de rece si frivola ca si tine, normal, cica am inclinatie spre asa ceva, mai ales daca sunt facuta din coasta ta, nenorocita aia de coasta pentru care imi scoti ochii in fel si chip de fiecare data cand ai ocazia, dar stii ceva? Nu-mi mai pasa, si ce?nu eu ti-am vrut coasta, si nu eu am acceptat-o, intr-un fel sau altul am fost obligata, sa stii…

marturie (partea a 2-a :)) )

Toti imi spun sa ma ridic..dar nu pot, picioarele astea intepenite pur si simplu nu-mi asculta comenzile…si lacrimile imi spala fata( nu ca nu mi-as fi spalat-o de dimineata), de fapt daca ma gandesc mai bine nu, nu imi spala fata, imi spala sufletul, sa ramana pur si la fel de simplu cum a fost iniante de a te cunoaste.. Eu sufar, tu….razi..da frumoasa maniera de a-mi fi alaturi…Simt ca si cum as vrea sa fug din calea lumii, ca si cum toti ar rade, ca si cum toti ar fi ca tine..nu mai incredere, nu pot sa ma incred in el, la fel cum nu ma pot increde in tine…nu mai pot retine pe nimeni..am ajuns sa fiu imuna, imuna la orice incercare de a se apropia cineva de mine, pentru ca eu te vreau pe tine, dar tu..tu o vrei pe ea..

Marturie

Pentru mine e mult..poate prea mult. Stii...m-am si plictisit sa plang pentru tine, fiecare lacrima e o mica amintire clara, poate chiar mai clara decat intamplarea propriu-zisa pentru ca atunci nu judecam…eram orbita, da orbita de tine..Erai ca aroma de care nu ma puteam desparti..probabil si acum esti, dar nu la fel de persistent… Melodia inimii mele a inceput sa fie aceeasi, monotona fara tine, aproape ca mai bate doar ca sa supravietuiesc, sau poate nu, cine stie…toti intreaba unde esti, chiar, si eu ma intreb acelasi lucru..da, tu esti…esti acolo, dar nu pentru mine, esti acolo pentru ea, noua ta inima…. Si cred ca de azi o sa incep sa te urasc, da sigur asta am sa fac, ce mai pot face altceva?

Catre Tine...

Eram doar eu, doar eu si fulgii aia nesuferiti pe care nu’i intereseaza ca se izbesc de fiecare particica a corpului meu..doar eu, fara nicio umbra de a ta, fara niciun sunet al pasilor tai, totul e obscur, nici macar parfumul nu ti-l mai simt..unde esti?

Te strig, dar niciun raspuns, doar ecoul buzelor mele se mai aude in casa noastra, da casa in care am locuit atatia ani, casa care ne-a impartasit fericirea..da..fericirea, deja incep sa rad cand spun cuvantul magic, fericire, ce simplu suna, si defapt ce complicat este, nici nu imi vine sa cred, s-a terminat, si tu pleci si nici macar nu te uiti in urma, ma lasi priponita de aceeasi usa pe care de multe alte ori era lipit un biletel :“ te iubesc , esti ingerul meu”. Ha! Si cat de aproape eram sa te cred, nici nu stii..si totusi, ce s-a intamplat? De ce?

Strig in linistea mortala din dormitorul nostru, te strig pe tine..dar degeaba..raspunsul mi-l dau singura. Orgoliu, da, si inca cum, avem un orgoliu mai mare decat zidul chinezesc si dominatia comunista la un loc, da, stiu, am dreptate…si ma uit la fotografia ta, si nu te mai gasesc, parca e o fantasma..da, probabil asta ai si fost, ai fugit cand s-au complicat putin lucrurile, asta da dovada de cine esti ..dar nu te invinovatesc, probabil si eu as fi facut la fel daca tu erai la fel de complicat ca si mine, dar ce sa fac..asta sunt eu.. si asa voi ramane..

Mereu a ta,

S.