Renunț să renunț.

Am stat destul de mult în ultimul timp și am reflectat la cine e subsemnata cu adevărat. Am descoperit într-adevăr, multe lucruri care m-au făcut să mă gândesc de două ori înainte de a face un pas următor.

Credeam că pot și știu să tai răul de la rădăcină însă mi-am dat seama că nu făceam nimic altceva decât să renunț. Asta am făcut mare parte din viața mea, când dădeam de greu, mi se părea că depășesc situația, că eram puternică, că nimic nu mă putea dărâma. Așa era, nimic nu mă putea dărâma pentru că fugeam de rupeam pământul din calea așa-ziselor pericole. Îmi înfundam durerea undeva într-un abis unde un Hades propriu avea grijă să nu scoată niciun scâncet, nicio lacrimă. Așa am trăit, alături de iluzia că sunt tare, luând atâtea palme încât nu mai reușeam să simt nimic. Nimic mai mult decât o amorțeală și mici furnicături când și când; iar când începeam să simt câte o săgeată într-o oarecare parte, fugeam până ajungeam la aceeași stare.

Pentru anul ăsta însă, promit să încerc să trăiesc, să mă bucur, să plâng, să râd, și să fac cu adevărat ceea ce-mi doresc, indiferent de consecințe. Anul ăsta n-o să mai renunț la ceea ce vreau doar pentru că așa e moral și ”sănătos”.

Și totuși dacă renunț să renunț, asta înseamnă, în fond, că...renunț? 

Propuneri indecente.

Hai să ne prefacem că nu ne cunoaștem și hai să facem jocul ăsta în fiecare zi. Să ne plimbăm pe străzile orașului ca și când nu l-am cunoaște. Să ne rătăcim în visare, să ne rătăcim în iluzii, măcar preț de-o clipă. Hai să ne prefacem că știm să iubim, dar hai să facem asta doar azi, fără să ne gândim la ce vom vrea mâine. Hai să ne rătăcim în iubire și să ne iubim în rătăcire și hai să facem asta pe pavajul rece al inimilor noastre înconjurați de pereții scrijeliți ai sufletului fără să ne pese de găurile din tavan. Cu toate astea, aș vrea să nu ne pierdem esența. Hai să ne aruncăm în viață fără să-i dăm timp să reacționeze. 

Totul sau nimic..

Stau si ascult o muzica care pentru unii nu-si mai are sensul in lumea de azi. Poate ca odata cu acea muzica nu-mi mai gasesc nici eu sensul aici. Sentimentele mele sunt oarecum intr-o lume paralela, o parte ce ma leaga de trecut si o parte ce ma leaga de… nimic. Stii cum e momentul ala cand ajungi acasa si nu te asteapta decat un mare nimic? Daca nu stii e foarte bine, eu insa nu sunt un caz fericit. Ma arunc in munca, ma umplu de activitati si totusi ma simt goala. E o goliciune a sufletului ce imi trezeste un sentiment de pudoare. M-am saturat de promisiuni, de planuri, de oameni care nu fac altceva decat sa distruga si ultimul fragment de incredere. Sunt satula de oameni fara valori, oameni care traiesc ca o frunza si fac parte dintr-un  mare intreg numit turma. M-am plictisit de oameni ce se nasc si mor plini de regrete, plini de ura fata de ei insisi, fata de tot ce ii inconjoara, ura de a nu fi avut curajul sa traiasca. Nu pot spune ca sunt un caz extreme de fericit  pentru ca am trait si eu parte a turmei crezand ca infinitul mi-e limita iar acum cand vad totul fara masti imi dau seama cat am pierdut si cat am de castigat. Stiam ca e momentul sa umplu “nimicul” cu “totul” dar se pare ca pe drumul cel lung parcurs pana aici mi-am pierdut speranta.

Melancolie autumnală

Sunt un suflet călător, de asta sunt perfect sigură, însă e imposibil ca de fiecare dată când părăsesc un loc să nu sufăr. Așa e și acum. Sunt conștientă că mă voi întoarce, mai curând sau mai târziu, însă sufletul meu nu știe decât de un loc numit ”acasă”. Pentru mine, nu e acel loc în care am crescut, nu, acasă e locul în care mă simt întregită, un loc în care mereu am fost fericită. E locul acela unde mirosul de iarnă e o combinație de fum, de miros de lemne proaspăt tăiate, de frig, de brad. Un loc unde abia aștepți să stai lângă sobă și să mănânci plăcinta de dovleac a bunicii din care acum n-a mai rămas decât amintirea gustului. Acasă e locul unde alergam printre copaci, făceam expediții în pădure, călăream, învățam să înot în râul din fața casei, pescuiam, râdeam, răceam. Acasă e locul unde întotdeauna merele culese direct din copacul în care eram urcată, nespălate, erau mereu mai bune decât cele din compot. Acasă e locul unde alergam mereu pe puntea aia fără să-mi fie frică de nimic. Acasă e locul unde ”Păpușoiul” era pe post de ”Bau Bau”.Acasă e locul unde n-aveai nevoie de confort ca să fii fericit. 

 Mi-e dor de copilărie, dar spre fericirea mea știu mereu unde s-o regăsesc. De fiecare dată când m-am întors aici mi-am găsit liniștea pierdută în jungla urbană. Acum știu că liniștea o voi găsi undeva conectată la un cablu, printr-o voce ce se aude dintr-un aparat vechi, o voce ce are un singur nume, dar milioane de speranțe și alte câteva milioane de motive de a trăi. 

Nuditate pură

Într-o țară în care multă lume vorbește de Roșia Montană sau câini vagabonzi, eu am ajuns să fiu puțin mai egoistă pentru că am ceva zile de când mi-am dat seama că greșeam teribil. Știam și înainte că nu fac multe lucruri bine, dar nu mi-am dat seama că am ajuns într-un fel de metastază a eului. Doar că spre deosebire de realitatea crudă, pentru mine încă se mai poate face ceva, mai mult, eu singură pot să fac ceva. Mi-am dat seama că îmi lipsește teribil dragostea, deși încercam să acopăr asta cu un chit prost de genul celor prin care intră frigul și umiditatea. Sufletul meu mi-e umed, trist și plin de găuri negre, care duc spre alte găuri negre, un infinit de tristețe asemeni universului, doar ca Big Bang-ul la mine a acționat ca o implozie și mi-a pus capăt într-un fel chinului. Nu știu voi, dar eu eram sigură că dragostea nu e sensul vieții și mulți nici nu o merităm- și la naiba că a fost unul dintre puținele lucruri la care am avut dreptate! Așa e, dragostea e un premiu pe care îl primim după ce ne-am îndeplinit ceva misiuni, e ca un upgrade dintr-un joc stupid în care niciodată nu ești sigur de final, dar pe care îl repeți, ori de câte ori ai ocazia, în fiecare zi. Tot ceea ce știu până acum e că mi-e frică, că n-am mai jucat nivelul ăsta, că nu știu ce arme voi primi, dar știu că voi juca și voi da tot ce am mai bun acolo pe câmpul de bătălie, îndiferent cât va dura. Armurile nu-mi mai folosesc, vulnerabilitatea e ca o umbră, întotdeauna e cu tine pentru că doar așa știi că ești viu și nu un mort în viață. Așa că viață, dă tot ce ai, pentru că eu sigur asta voi face!

Un altceva.

Nimic nu era mai plăcut decât acea primă rază de soare, acel ciripit de păsărele sau ca răceala stropilor de rouă striviți sub tălpile ei. Totuși nu se putea bucura întru totul de acea hrană sufletească dacă nu îi auzea glasul, acel ecou al sufletului ei pereche care se pierduse printre crăpăturile tapetului scorojit de pe pereții camerei ce le fusese martoră iubirii. El plecase.. Și cu toate că încă îl simțea adânc imprimat în porii pielii, încerca să conștientizeze nevoia de viață. Simțea sete de aer, de soare și de toate lucrurile mărunte pe care le uitase încuiate în acel cufăr cu vise. El acționase ca un paravan al viselor ei, uitase și ce vroia sa devină înainte să-i dicteze el drumul de parc-ar fi făcut un pact cu Moiraele. Obișnuia să-i împletească fiecare fir de viață în felul în care i se părea lui că arăta mai bine, fără drept de opinie.Cu toate astea îl iubise. Învățase să-l iubească mai mult decât pe ea, iar acum, dintr-o dată își aminti că mai exista și o ea, o ea cu un zâmbet larg pe buze, o ea cu vise și mult curaj. 

Ei bine, pentru ea expozițiunea abia acum începe..

Poate mâine

Am zis de atâtea ori că ”astăzi” va fi un nou început, dar de fiecare dată acel ”astăzi” s-a transformat într-un ”ieri” pierdut în van. Cu fiecare promisiune pe care o făceam pentru mine credeam că mă apropii și mai mult de acel ideal pe care mi-l formasem, fără să-mi dau seama că problema era de fapt la mine și că nu există un ideal fix, totul se schimbă în funcție de orice mă atinge. Am jucat acest joc de milioane de ori până să mă prind de regulă. E chiar incitant să joci un joc fără final, fără reguli, fără un timp de răspuns. Ce pot să spun, sunt amatoare de senzații tari. 

Someone else's feelings.

Urasc momentul ala cand ajung acasa, la tot ce e al meu si ma simt straina, iar in acelasi timp aici ma regasesc intotdeauna. O antinomie a sentimentelor care ma indeamna la o reevaluare a lucrurilor care ma fac fericita. Nu stiu de ce sunt asa egoista si imi pasa doar de lucrurile care imi aduc beneficii, dar nici nu vreau sa ma schimb. Ma gandesc la toate obiectivele pe care le-am atins, si tintesc si mai sus, si mai sus, dar in goana asta a mea dupa multumirea de sine am uitat ceea ce ma facea cu adevarat fericita. Am renuntat sa mai cred in dragoste acum ceva timp, si am crezut ca schimbarea asta nu va avea decat beneficii, dar incepe sa imi fie teama ca toate calculele astea sunt gresite, si cred ca solitudinea e cea mai mare frica a mea acum, desi ma lupt cu fricile de cand am realizat diferenta dintre intuneric si lumina. Inainte stiam ca intotdeauna va fi cineva acolo cand imi va fi frica, acum tot ceea ce a ramas e reflexia mea intr-o oglinda agatata pe peretele destinului. E ciudat cum credeam ca independenta asta imi va adice castiguri, si am avut dreptate, dar nu am luat in calcul niciodata adevaratele pierderi in fuga dupa un alter-ego. In aceasta lume, totul vine cu un pret, iar al meu nu stiu daca sa-l consider usor sau greu. Riscul a fost intotdeauna o parte a jocului, dar jocul asta s-a prelungit mai mult decat ma asteptam. 

Fobii

Am avut tot felul de momente în care am încercat o reevaluare, un system restore, o defragmentare, dar nimic n-a mers. Mă simt virusată, incompletă, lipsită de substanță motivantă. Cu toate că am crezut că armonia asta în care mă aflu mă împlinește, bineînțeles că pentru mine nimic nu e îndeajuns. Nu mă multumește nimic, și nu știu dacă ăsta ar trebui să fie un lucru bun, sau dimpotrivă unul rău. Până acum totul a mers “ca pe roate”, dar am început să întâlnesc mai multe frici decât eram obișnuită, și asta mă sperie și mai tare,  îmi provoacă alte fobii. Am multe întrebări, poate prea multe, dar cea mai importantă ar fi cu privire la existența unui leac pentru toate astea, care probabil că dacă ar fi, m-ar face să mă pierd și pe mine chiar dacă încă nici nu știu foarte bine cine sunt cu adevărat..

fără sens.

Astăzi m-am trezit cu un sentiment de vinovăție. Mă simt vinovată că nu mă pot bucura pe deplin de tot ceea ce mă înconjoară. Mă uit pe geam, fulgii ăia respiră libertate și eu stau închisă într-o celulă cu un miros pregnant de morfină. Altfel nici nu aș rezista acestui cerc vicios al vieții căruia nu îi găsesc nici o crăpătură pentru a putea ieși. M-aș putea reinventa, ca Iona să tranșez viața și să-mi desenez propriul contur fără să-mi pese de grosimea obrazului altora, dar nu, întotdeauna am crezut că sunt prea bună pentru jocul ăsta mizer și că voi reuși să îl ocolesc fără a mă comporta ca un balaur. Dar oare trebuie să mă comport ca un balaur

 ca să mă salveze prințul? 

Scuze

M-am scuzat tot timpul ăsta nenorocit că nu vreau, că nu pot, că nu trebuie. De ce? Nici eu nu știu..Am căutat scuze dintr-un așa-zis “curaj”, neexistent. Credeam că pot, credeam că o sa meargă așa, dar nu e îndeajuns, niciodată nu este. Al naibii timp rece și amar, îi place să sape în inimile noastre, în conștiință, în orice, de parcă ar ajunge la aur. Da, aur; un aur care la noi nu e galben, sclipitor și scump vândut, ci gri, mat și scump procurat, plin de urmele vechilor greșeli, plin de amărăciune și pulbere de speranțe. Și oricât am vrea noi să îngropăm toată nenorocirea asta într-o cutie a pandorei, adânc în suflete, de fiecare dată timpul reușește să ne scoată la iveală temerile, și uite-așa circuitul ăsta ne adâncește într-o mare de ocazii, și ne ridică de parcă am atârna de o coardă de bungee, cu morbida speranță ca cineva să o taie și să ne ajute să revenim cu picioarele pe pământ, cu orice risc.